Trecerea Sf. Francisc de la viaţa pământească la cea dumnezeiască


film

 

Era noapte, nu doar o noapte prilejuită de fuga Fratelui Soare spre alte îndepărtate ţinuturi, ci noaptea care învăluia trupul infirm şi sufletul tulburat al menestrelului care cântase, ani şi ani de-a rândul, la fereastra Domniţei Sărăcii. Acum nu mai era el cel care mergea spre cea de care se îndrăgostise, ci ea însăşi, Domniţa, venea să-l viziteze. Şi nu venea niciodată cu mâinile goale. Şoarecii, care alergau necontenit şi care nu-i dădeau voie nici în ruptul capului să se roage ori să se odihnească, formau doar o mică parte din buchetul pe care ea i-l oferise.

Trupul îi refuza până şi cele mai delicate mâncăruri, iar ochii săi, de acum aproape orbiţi, îl usturau cumplit şi nu-i mai permiteau să guste din lumina jucăuşelor raze de soare ori să numere ultimele sclipiri ale tăciunilor din vatră. Prefera întunericul. Probabil că era şi un mod prin care se pregătea să soarbă cu şi mai mare nesaţ din Lumina cea fără de sfârşit. Oricum, ce putea să facă în interminabile momente de nesomn şi de grea suferinţă? Nu-i rămânea decât să-şi amintească de faptele minunate ale Domnului, de istoria propriei convertiri, ori chiar de acele banalităţi hilare cu care orice om se confruntă de-a lungul propriei călătorii pământeşti. Însă noaptea nu se mai sfârşea. Este adevărat că Domniţa Sărăcie îl ajutase să descopere multe frumuseţi, ignorate de oamenii obişnuiţi cu lucruri mereu noi; este adevărat că a ajuns până-ntr-acolo că obişnuia să spună tuturor chinurilor sale surori…, însă timpul părea să se fi oprit în loc. Şi nu era vorba doar de neajunsurile sale trupeşti, ci şi de numărul, de acum imens, al fraţilor, care erau tot mai greu de stăpânit. Din acest motiv se dăduse deja la o parte. Nu voia să fie piedică nimănui, dar îl durea inima şi era abătut. Cu ceva timp în urmă se supărase rău de tot: „Cine sunt – striga el – aceştia care mi-au smuls din mâini Ordinul meu şi fraţii? Dacă voi merge la Capitolul general, le voi arăta eu care îmi este voinţa!”. Şi nu era vorba doar de o vană dorinţă de a-i conduce pe ceilalţi, ci de zel sfânt faţă de religiunea pe care prelaţii încercau să o transforme într-o instituţie asemănătoare celorlalte deja existente. Îi venea să plângă, dar nu putea, căci ochii îi erau secaţi de lacrimi. Se mulţumea doar cu lacrimile inimii.

I s-a făcut milă de sine însuşi şi spunea în inima sa: „Domne, vino în ajutorul infirmităţilor mele, astfel încât să le suport cu răbdare!”. Iar Domnul i-a răspuns în spirit: „Presupune că pământul şi întreg universul sunt aur preţios, de o valoare inestimabilă, şi că, după ce îţi va fi înlăturată orice durere, îţi va fi dată ţie, pentru gravele tale suferinţe, o comoară aşa de măreaţă încât, în comparaţie cu ea, aurul mai înainte menţionat este o nimica toată, ceva despre care nici nu se merită să vorbeşti; nu ai fi tu mulţumit şi nu ai suporta, oare, de bunăvoie aceste dureri trecătoare?”. „Desigur că aş fi mulţumit – răspunse Sfântul – ba chiar aş fi nespus de mulţumit!”. Iar Domnul i-a răspuns: „Atunci, frate, fii fericit şi bucură-te în infirmităţile tale. De acum înainte să trăieşti cu seninătate, ca şi cum ai fi deja în Împărăţia mea”. În sufletul său începeau să se întrezărească zorile.

Dimineaţa, imediat ce s-a trezit, la nici măcar o oră de când reuşise să aţipească, se simţea mai bine. Nu pentru că durerile l-ar fi abandonat, ci pentru că înţelesese un lucru: fiecare creatură are un rol bine determinat pe pământ. Chiar şi moartea. „Sora Moarte – îşi spunea el – este cea care ne ajută să ne întâlnim cu Dumnezeu”. Şi-a chemat, deci, confraţii şi a început să le vorbească: „Doresc, spre lauda Sa, pentru mângâierea mea şi pentru edificarea aproapelui, să compun o nouă Laudă Domnului pentru creaturile sale. Căci zilnic ne folosim de creaturi şi nu putem trăi fără ajutorul lor, şi tocmai prin ele neamul omenesc îl supără mult pe Creator”.  A început să cugete şi, rând pe rând, a scris cuvintele. Mai apoi a compus şi o melodie. Şi era atât de fericit de această Laudă, că voia să-l cheme pe fratele Pacific, în lume numit şi „regele versurilor”, şi să-l trimită împreună cu un anumit număr de fraţi pentru ca să predice şi, ca adevăraţi menestreli ai lui Dumnezeu, să cânte în faţa oamenilor Laudele Domnului. Această Laudă, era de părere el, trebuia să se numească „Cântecul fratelui Soare”, căci astrul zilei este cea mai frumoasă dintre creaturi şi se aseamănă cel mai mult cu Dumnezeu. Încheindu-şi discursul, adăugă: „Cu toţii suntem precum nişte orbi, iar Domnul ne luminează ochii prin aceste creaturi. Pentru ele şi pentru celelalte creaturi, de care ne folosim zi de zi, trebuie să aducem laudă necontenit măreţului Creator”.

A trecut aproximativ o lună de la acea zi, şi iată că episcopul de Assisi l-a excomunicat pe primarul oraşului. Acesta din urmă, înfuriat de îndrăzneala episcopului, a dat ordin să fie vestită această interdicţie: nimeni nu are voie să vândă sau să cumpere vreun lucru de la episcopul de Assisi. Francisc, bolnav cum era, i s-a făcut milă de ei, mai ales că nimeni – nici feţele bisericeşti, nici laicii – nu era interesat să restabilească pacea între cei doi. A compus, deci, următoarea strofă, ce trebuia adăugată la „Cântecul fratelui Soare”: „Fii lăudat, Domnul meu, pentru cei ce iartă din iubire faţă de tine şi trăiesc în infirmitate şi oropsire. Fericiţi cei care vor accepta aceste lucruri în pace, căci de tine, Preaînalte, vor fi încoronaţi”. În sfârşit, a trimis un frate ca să-l cheme pe primar la episcopie, iar alţi doi fraţi au fost trimişi să cânte Cântecul fratelui Soare în prezenţa episcopului, a primarului şi a celorlalte oficialităţi. Şi cum primarul avea un foarte mare respect faţă de Francisc, după ce a ascultat cu devoţiune cântecul, a luat cuvântul şi a spus: „Cu adevărat vă spun că nu numai pe domnul episcop, pe care trebuie să-l consider stăpânul meu, ci şi pe cel care mi-ar ucide fratele ori fiul, aş fi dispus să-l iert”. Şi s-a aruncat la picioarele episcopului. Episcopul, profund mişcat, îmbrăţişându-l pe cel pe care mai înainte îl considera duşman, a declarat: „Datorită funcţiei pe care o împlinesc, ar trebui să fiu umil. Din păcate, însă, am un temperament înclinat spre mânie. Te rog, iartă-mă”.

 Terapiile şi intervenţiile medicale pe care, din ascultare, a trebuit să le urmeze, nu s-au dovedit de mare folos. Fusese la San Damiano, la Fontecolombo, la San Fabiano şi la Siena, însă nu se vedeau rezultate pozitive concrete. Întreg anul 1225 şi o bună parte a lui 1226 a tot fost purtat de la un medic la altul… După ce a petrecut aproape două luni la Bagnara, alinându-şi suferinţele în răcoarea munţilor, deoarece sănătatea devenise din ce în ce mai şubredă, a fost nevoit să se întoarcă la Assisi, la palatul episcopal.

Cetăţenii oraşului Assisi făceau de pază în jurul palatului zi şi noapte, ca nu cumva fraţii, în cazul în care Sfântul ar fi murit, să-i transporte trupul neînsufleţit în vreun alt oraş, pentru înmormântare. Lui Francisc, însă, nici prin cap nu-i trecea, în condiţiile în care se afla, să dea importanţă acestei goane de glorie deşartă. El era cufundat în misterul de care se apropia din ce în ce mai mult şi, pentru a mai afla câte o clipă de linişte şi de mângâiere sufletească, îi ruga pe fraţii care îi stăteau în preajmă să-i cânte Laudele Domnului, adică Cântecul creaturilor. Fratele Elia, mirat fiind că Francisc, în mijlocul atâtor suferinţe, mai găsea putere şi curaj să se bucure, într-una din zile îi adresă aceste cuvinte: „Preaiubite frate, eu mă simt edificat şi liniştit pentru bucuria pe care o simţi şi pe care o arăţi în faţa fraţilor tăi, în ciuda acestei cumplite suferinţe şi a acestei boli. Desigur, locuitorii acestui oraş te venerează ca sfânt, în viaţă şi în moarte. Totuşi, deoarece sunt convinşi că din cauza acestei infirmităţi, grea şi de neînvins, peste puţin timp vei muri, auzind cântul acestor Laude ar putea să gândească în inima lor: – Cum se poate ca cineva, în preajma morţii, să exprime atâta bucurie? Ar face mai bine să se gândească la moarte!”. Francisc, însă, i-a răspuns: „Îţi aminteşti de viziunea pe care ai avut-o la Foligno? Îmi spuneai că cineva îţi descoperise că mai aveam doar doi ani de trăit. Ei bine, chiar mai înainte ca tu să ai această viziune, prin harul Duhului Sfânt care inspiră în inima credincioşilor săi orice lucru bun şi îl aşează pe buzele lor, deseori, zi şi noapte, eu reflectam la sfârşitul meu. Însă, din momentul în care ţi-a fost comunicată acea revelaţie, în fiecare zi m-am dedicat pregătirii pentru moarte”. Şi continuă: „Frate, lasă-mă să mă bucur în Domnul, prin Laudele sale, în mijlocul durerilor mele, căci, prin harul Duhului Sfânt, sunt atât de unit cu Domnul meu astfel încât, din prea marea-i bunătate, pot să tresalt de bucurie în Cel Preaînalt!”.

Timpul despărţirii era aproape. Francisc a cerut fraţilor să-i trimită doamnei Jacopa dei Settesoli o scrisoare prin care o înştiinţa de iminenţa morţii, dar tocmai pe când purtătorul răvaşului se pregătea să iasă, iată că „fratele Jacopa”, aşa cum îi plăcea lui Francisc să o numească, era la poartă. Şi, ca şi cum această coincidenţă nu ar fi fost de ajuns, inimoasa matroană aducea cu sine întocmai cele cerute de Francisc în răvaş: o tunică, făcută dintr-o pânză grosolană, lumânări şi, pentru a rememora timpurile în care Sfântul era în trecere prin Roma, nişte prăjituri. Îşi amintea destul de bine doamna Jacopa cum, în 1209, în timp ce se afla la Roma împreună cu tovarăşii săi de religiune pentru a obţine aprobarea Regulei de la Papa, Francisc a fost nevoit să bată la poarta castelului său şi, din vorbă în vorbă, după alte câteva cereri de găzduire, a devenit o colaboratoare devotată a fraţilor, astfel încât lumea, după ce i-a murit soţul, a ajuns să-i numească castelul drept „casa fraţilor”. Şi iată că Francisc nu uitase de prăjiturile ei şi de celelalte bunătăţi pe care le pregătea la castel! Francisc, auzind de vizita pioasei femei romane, a exclamat: „Binecuvântat să fie Dumnezeu care ni l-a trimis pe fratele nostru Jacopa! Deschideţi porţile, lăsaţi-o să intre, aduceţi-o la mine, căci pentru fratele Jacopa nu este nevoie să respectăm clauzura rezervată femeilor”.

Ziua despărţirii sosise. Unul dintre fraţii care îl asista pe Francisc, simţind că sfârşitul îi era aproape, îi spuse: „Părinte preaiubit, fii tăi sunt pe cale să devină orfani şi lipsiţi de lumina ochilor lor! Aminteşte-ţi de fiii pe care îi laşi orfani, iartă-le toate greşelile şi dăruieşte celor de faţă şi celor absenţi mângâierea binecuvântării tale”. Iar Francisc a exclamat: „Iată, Dumnezeu mă cheamă, fiule. Fraţilor mei de faţă, ca şi celor absenţi, le iert toate jicnirile şi păcatele, şi pe toţi îi dezleg, atât cât îmi stă în putinţă; iar tu, vestindu-le aceste cuvinte, binecuvântează-i din partea mea”.  Apoi a cerut să i se aducă cartea Evangheliei, dorind să i se citească fragmentul Evangheliei după Ioan, care începe cu aceste cuvinte: „Şase zile înainte de Paşti, ştiind Isus că sosise momentul trecerii lui din această lume la Tatăl…”. Şi, deoarece ştia că în curând va deveni humă şi cenuşă, a dorit să fie încins cu ciliciu şi presărat cu cenuşă. Iar în timp ce mulţi fraţi, cărora le era părinte şi călăuză, stăteau în reculegere şi aşteptau fericita „trecere” şi binecuvântatul sfârşit al vieţii sale pământeşti, acel suflet sfânt s-a despărţit de trup pentru a se urca spre lumina cea veşnică, iar trupul său a adormit în Domnul…

Adrian Măgdici
Articol publicat în revista „Mesagerul Sfântului Anton”, septembrie-octombrie 2006

(AICI găsești o scurtă biografie a Sf. Francisc de Assisi)

 

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s