Eugenio Scalfari, ateul care-i preţuieşte pe franciscani


Miercuri, 25 septembrie, la „Templul lui Adrian”, Roma, a avut loc întâlnirea intitulată „Curtea jurnaliştilor”, una dintre numeroasele serii de întâlniri organizate de „Curtea neamurilor”, organism pontifical dedicat dialogului dintre cei ce cred şi cei ce nu cred. Întâlnirea i-a avut protagonişti pe cardinalul Gianfranco Ravasi, președintele Consiliului Pontifical pentru Dialog Inter-religios, şi Eugenio Scalfari, fondatorul cotidianului italian „La Repubblica”.

După intervenția cardinalului Ravasi, în care s-a subliniat revoluţia pe care a înfăptuit-o Isus Cristos în modul de a le comunica oamenilor Adevărul, a luat cuvântul interlocutorul său, Eugenio Scalfari. Redăm partea cea mai importantă a intervenției acestuia.

 

 

Dumneavoastră aţi vorbit despre o chestiune esenţială, aceea a Adevărului. Adevărul… Trebuie să recunosc, m-ați frapat când ați amintit [că am afirmat] că eram îndrăgostit de Isus. Poate că am exagerat în folosirea verbului, însă este adevărat. Sunt interesat de viața şi de propovăduirea lui Isus încă din tinerețe, de când am părăsit credința, căci m-am născut într-o familie… în care mama era foarte catolică. Ba chiar am câștigat şi un premiu, la catehism, la un concurs între toate parohiile din Roma. Mai apoi, însă – așa cum îmi aminteați ceva mai înainte, în timp ce stăteam la taifas – m-am întâlnit cu Atena, care era cu Italo Calvino. Cu acesta am fost coleg de bancă timp de trei ani la liceu; i-am fost prieten toată viaţa…

După aceea s-a întâmplat că …  Spun acestea pentru că e bine să facem lumină asupra trecutului. [Văd în preajmă o rudă a părintelui Lombardi.] S-a întâmplat să fac exerciţiile spirituale cu părintele Lombardi … Eu aveam 20 de ani şi, deoarece nu am dat curs ordinului de recrutare al fasciştilor, riscam moartea, conform decretului lui [Rodolfo] Graziani. Ei bine, Biserica şi-a deschis porţile, atât cât îi stătea în putinţă, ocrotindu-i pe tinerii fugari, pe evrei, pe ofiţerii care dezertaseră etc. Am făcut exerciţiile spirituale, aflând adăpost, împreună cu alţii asemenea mie, în Casa Sf. Inimi, la Roma, care-i casa aflată în preajma Procurii generale a iezuiţilor.

Părintele Lombardi ne spuse: „Deoarece nu ne este permis să spunem minciuni – căci dacă aceia ne întreabă «cine-i aici?», va trebui să răspundem că sunt persoane care fac exerciții spirituale… Eu nu ştiu cât veţi sta aici” – depindea de durata războiului; Roma era ocupată de nazişti – „însă, atât timp cât veţi sta aici, veţi face exerciții spirituale”. Prin urmare am făcut o lună şi jumătate de exerciții spirituale, ceva ce… Cu toate acestea, însă, ne-a ajutat să gândim. Nu ne împingeau spre credinţă, ci ne învăţau logica. Această învățătură mi-a fost de folos de-a lungul vieții.

Pot să spun că le datorez mult iezuiților. Ca să vezi! Şi cu toate acestea sunt îndrăgostit de franciscani. Iar acum ne aflăm în faţa unei îmbinări între aceste două ascendențe [cu referire la Papa Francisc].

Toate acestea, la un loc, au iscat în mine o serie de întrebări în ceea ce priveşte Adevărul, dar şi o altă perplexitate, monseniore Ravasi. De ce voi, catolicii, în ziua de azi – nu doar de acum, ci începând cu cel de-al II-lea Conciliu Vatican – sunteţi atât de doritori să dialogaţi cu cei ce nu cred? Mi-am pus această problemă. Însă am încercat să văd şi cealaltă parte a problemei: de ce laicii, cei care nu cred, doresc să vorbească cu voi? Aceasta-i o problemă care ţine de Adevăr, de cercetarea Adevărului.

Prin urmare, ceea ce dumneavoastră aţi spus mai înainte – cum că Adevărul trebuie trăit, nu pus în buzunar ca pe o piatră … Însă eu nu văd tocmai aşa lucrurile. Dumneavoastră ați spus că, odată ce ai intrat în raza de acțiune a Adevărului… e Adevărul cel care te posedă, nu tu pe Adevăr. În acest caz este un Adevăr absolut.

Ei bine, eu îmi fundamentez discursul pe ceea m-a învățat maestrul meu cultural, Montaigne, care spune că totul se mişcă, chiar şi Piramidele. Așadar toate-s schimbătoare. Nu e îndeajuns că omul este diferit de ceilalți… pentru că acel om de fapt se schimbă în fiecare clipă. Niciodată nu este la fel. Sinele – pentru noi, laicii, sinele (eul) este foarte important – în învățătura lui Montaigne este în continuă schimbare. De fapt Adevărul pe care noi îl căutăm, este un adevăr – o căutare – în afara noastră, în lumea care ne înconjoară, dar şi înlăuntrul nostru, pentru a vedea care-s instinctele, căci, dacă omul se schimbă de la un moment la altul, instinctele rămân aceleaşi.

Se schimbă … de ce? Pentru că instinctele, trebuind să se confrunte cu realitatea exterioară, au reacţii diferite, în funcţie de ambient.

De mulţi ani analizez instinctele… despre care am scris şi câteva din cărţile mele: instinctul fundamental al tuturor viețuitoarelor – fie că-i vorba de animale, fie de vegetale – este supraviețuirea. Acesta este instinctul principal. De ce? Deoarece când cineva trăieşte, doreşte să trăiască în continuare.

Supravieţuirea implică două alte instincte. Unul este iubirea de sine, care este fundamentală, căci trăim cu noi înşine 24 din 24 de ore. În momentul în care nu am mai avea iubire de sine, am fi cuprinşi de ceea ce se numeşte „taedium vitae” ce, când ajunge la extreme, duce la depresie: persoana ori rămâne total încremenită, ori, adeseori, se aruncă de la fereastră sau se împuşcă. Ce fel de viaţă ar fi aceea fără iubire de sine?

Cel de-al doilea instinct este iubirea celorlalţi. De ce? Aduceţi-vă aminte de supravieţuire: noi suntem o specie iubitoare de companie. Închipuiţi-vă teroarea pe care ar putea să o aibă un om care ar şti că este singurul om viu. Aşadar, noi îi iubim pe ceilalţi pentru că ne iubim specia, care este formată din comunităţi, începând de la cele mai apropiate, precum familia, prietenii intimi, colegii de şcoală … apoi oraşul. Eu iubesc Roma. Şi Lazio, poate că mai puţin. După aceea vine patria. Europa. Prin urmare iubirea faţă de ceilalţi, care teoretic se extinde la toţi, este delimitată în categorii tot mai determinate.

Ce spune Isus? Dumneavoastră l-aţi citat cu puţin în urmă. „Iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi”, ceea ce înseamnă că Isus recunoaşte iubirea de sine. În alte cuvinte: „Iubeşte-l pe aproapele aşa cum te iubeşti pe tine însuţi”. În același fel, cu aceeași intensitate. Două iubiri care au două direcţii diferite.

Când Isus a spus aceste cuvinte, eu cred că ştia despre ce vorbește, întru-cât era Fiul Omului. Conform evangheliilor, Isus se întrupează. Nu-şi pune doar o haină, ca să pară uman, rămânând Dumnezeu. Nu! Dumnezeu, Isus, se întrupează. Când îi înfig piroanele în mâini, simte durerea. Când îl biciuiesc, simte durere. Când e încununat cu spini, îi curge sângele. Nu este precum Zeus care, din când în când, atunci când se îndrăgostea de câte o nimfă sau pământeancă, se transforma într-un taur sau pulbere de aur.. sau se înfăţişa ca un om, deşi nu era.

Este o diferență profundă. Isus era un tânăr plin de putere. Era un taumaturg. Îşi dădea seama că era diferit de alţii. Ba chiar şi-a dat seama că e Fiul lui Dumnezeu. Să ne amintim că, la jumătatea timpului dedicat predicării – la un an şi jumătate, îi întreabă pe apostoli: „cine credeţi că sunt eu?”. Iar apostolii, cea mai mare parte dintre ei, spun: „Tu eşti Rabi … Maestrul”. Alţii au spus că e profet, alţii că este cel mai mare dintre profeţi. Însă doar unul sau doi i-au spus că este Mesia. Fiţi cu băgare de seamă: Mesia nu înseamnă [numaidecât] Fiul lui Dumnezeu. În religia ebraică nu există loc pentru Treime. Nici în islam. Aceste-s monoteisme absolute. Există Dumnezeu, şi-atât! Nici nu-i poate fi pronunţat numele. Nu poate fi redat (reprezentat).

Religia creștină, însă, vine cu o diferenţă fundamentală. Dumnezeu se întrupează. Există Trinitatea, care este unitate, dar care este diversificată, în funcţie de roluri, cred. Fiul are datoria de a veni printre oameni şi de a-i mântui. Iată de ce spune Isus: „Iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi”. Când, însă, se revelează ca Fiu al lui Dumnezeu, el ia asupra sa – iar evangheliile sunt clare în această privinţă – vinovăţiile (păcatele) tuturor oamenilor, pentru a-i mântui şi pentru a reînnoda alianţa cu Dumnezeu. În acel moment el renunţă la iubirea de sine. O elimină.

Când e pe cruce – iată de ce eu cred că culmea religiei voastre este crucificarea, nu învierea, căci pe cruce Fiul lui Dumnezeu, Fiul Omului, renunţă la iubirea de sine. Renunță la iubirea de sine pentru că ia asupra sa toate vinovăţiile, ca să răscumpere creaturile.

Aşadar – şi sunt pe punctul de a încheia – noi nu suntem în stare să suprimăm iubirea faţă de noi înşine. Deşi Isus a reuşit, chiar fiind om, cu dorinţe specifice umanităţii, cu pasiuni omeneşti … Căci el se lasă ispitit timp de patruzeci de zile, după botez. Dacă ar fi fost un Dumnezeu doar cu o alură umană, de ce s-ar mai fi lăsat ispitit? Că doar nu e vorba de o întrecere între Dumnezeu şi diavol. Însă el se lasă ispitit deoarece, fiind întrupat om, are dorinţele pe care le au oamenii şi, deci, poate fi ispitit.

Iată de ce, pentru mine, are un merit enorm. Cu mult mai mult decât dacă ar fi fost cu adevărat Dumnezeu – în care eu nu cred. Este un om care rezistă ispitelor. Diavolul îi oferă desfrâul, puterea, bogăţia … totul. Iar el refuză. Ei bine, noi nu ne putem hazarda să credem că ne stă în putinţă să renunţăm la iubirea de sine.

Însă m-aş mulţumi – iată de ce dialogul este important – dacă am adopta un echilibru între iubirea de sine şi iubirea faţă de celălalt, împlinind acea zicere: „Iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuți”. Şi de ce, oare, cred eu că este urgent să se ajungă la aceasta? Deoarece de câţiva ani, de mai mulţi ani – să zicem patruzeci-cinzeci de ani – iubirea faţă de aproapele s-a împuținat mult, extrem de mult, dacă e să o comparăm cu iubirea faţă de sine. În alte cuvinte, rata de narcisism, care până la urmă e fiziologică, a depăşit pragul fiziologicului. A devenit patologică. Nu vreau să dau exemple …

În concluzie, trebuie să facem în așa fel încât, prin voluntariat, prin comunitățile catolice, dar şi cu efortul laicilor … prin orice iniţiativă, deci şi prin politică, să ajungem la egalitate, cel puţin la egalitate, între iubirea de sine și iubirea față de aproapele. Aceasta-i datoria spre care trebuie să ne îndreptăm. Să ne îndreptăm, deci, cu bucurie.

 

Traducere Adrian Măgdici

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s