Conceptul de bunăstare eudaimonistă


 

Ne este suficient să fim fericiți pentru a trăi o viaţă bună? Această chestiune devine tot mai pregnantă în psihologia pozitivă. Faptul că te simţi bine este un indiciu suficient al unei vieţi de calitate? Ştim noi, oare, ce înseamnă, d. p. d. v. subiectiv, mulţumirea de sine atunci când evaluăm bunăstarea subiectivă a cuiva?

 

Actualele abordări ale conceptului de „fericire” sunt deficitare

Mulţi cercetători sunt de părere că la momentul actual nu avem o imagine corectă a fericirii întru-cât definiţiile existente au apărut aproape din întâmplare. În alte cuvinte, cercetătorii au încropit chestionare ale bunăstării (deoarece doreau să evalueze diferite păreri), apoi au elaborat o definiţie a bunăstării, pe baza acestor chestionare, însă fără a se mai interesa să vadă dacă au cuprins într-adevăr întreg spectru prosperităţii şi al fericirii umane.

Probabil nu este greşit să afirmăm că literatura contemporană despre bunăstare de obicei ignoră contribuţia gânditorilor umanişti şi existenţiali precum Maslow, Rogers, Jung şi Allport. Şi nici nu acordă o prea mare importanţă complexităţii concepţiilor filosofice ale fericirii, cu toate că filosofia s-a interesat de acest subiect încă de pe când nici nu se putea vorbi despre psihologie.

Poate cineva să se simtă împlinit fără a şti pentru ce trăieşte, fără o direcţie, fără un sens al existenţei? Ar putea cineva să se simtă bine fără să mişte un deget pentru a schimba câte ceva în viaţa sa, fără a creşte şi a se dezvolta d. p. d. v. personal? Iată ce le lipseşte principalelor teorii actuale ale bunăstării – noţiunea de dezvoltare, de auto-împlinire şi de sens.

Actualele teorii ale bunăstării pară să ofere o viziune mai degrabă limitată a bunăstării decât una reală. De fapt, ceea ce acestea sunt în stare să surprindă bine este noţiunea de hedonism – goana după creşterea plăcerii (sentiment pozitiv) şi fuga de durere (sentiment negativ). Această viziune hedonistă îşi află rădăcinile în Aristipus, un filosof grec care credea că scopul vieţii este acela de a experimenta maximum de plăcere, concepţie preluată mai apoi de filosofii utilitarişti.

 

O alternativă pentru fericirea hedonistică

Recent, de printre rămăşiţele istoriei şi ale filosofiei, a apărut o nouă abordare a conceptului de „viaţă bună” – idea bunăstării eudaimonice. Aristotel a fost cel care a folosit pentru prima oară conceptul de eudaimonie (de la „eu”, bun, şi „daimon”, spirit însoţitor). El considera fericirea o idee vulgară, accentuând că nu toate dorinţele sunt demne de a fi urmate – chiar dacă unele pot aduce plăcere – întru-cât nu toate-s sănătoase. Aristotel era de părere că adevărata fericire poate fi dobândită printr-o viaţă virtuoasă şi prin împlinirea a ceea ce se cuvine a fi urmat. El susţinea că scopul ultim al omului este realizarea a ceea ce stă înscris în firea omenească. Această idee a fost reluată de-a lungul istoriei de numeroşi oameni de seamă, precum stoicii, care puneau accent pe auto-disciplină, şi John Locke, care susţinea că fericirea poate fi dobândită prin prudenţă.

 

Psihologia umanistă şi tendinţa actualizantă

Psihologii umanişti, precum Maslow (faimos prin a sa ierarhie a nevoilor) şi Rogers, probabil pot fi consideraţi primii „eudaimonişti” ai secolului XX. Psihologia umanistă s-a dezvoltat în anii 60′ ca reacţie faţă pesimismul psihanalizei şi al comportamentismului, care reduceau omul la o maşină guvernată de stimuli. Premiza psihologiei umaniste era aceea că oamenii au o voinţă liberă şi sunt capabili să facă alegeri favorabile bunăstării. De asemenea, unul dintre elementele care o fac să fie diferită de alte viziuni psihologice este credinţa în forţa actualizantă – o înclinaţie fundamentală spre dezvoltare. Rogers, promotorul acestei sintagme, o descria astfel:

„… tendinţă omenească de auto-împlinire, care se traduce prin potenţialităţi (capabilităţi). Este vorba de tendinţa direcţională care se poate observa la toate vietăţile, inclusiv la om – nevoia extinderii, a dezvoltării, a împlinirii – tendinţa de a transpune în practică toate capacităţile organismului şi ale eu-lui. Această tendinţă, însă, poate ajunge să fie îngropată sub o serie de straturi, cauzate de sedimentele unor defensive psihologice; se poate ascunde în spatele unei faţade înălţată cu scopul de a-i nega existenţa. Sunt convins, însă, având în vedere experienţa pe care o am, că ea [forța actualizantă] există în orice individ şi că are nevoie doar de acele condiţii ce i-ar permite să se descătuşeze şi să se împlinească”.

 

Ce altceva mai avem sub umbrela eudaimoniei?

Aşadar, dacă sunteţi de acord că sentimentul bunăstării nu este tot una cu trăirea unei vieţi împlinite, atunci înseamnă că gândim la unison. Există mai multe teorii ale bunăstării care încearcă să co-existe sub oblăduirea mai largului concept de eudaimonie. Voi vorbi despre câteva dintre ele în cele ce urmează.

 

Daimon-ul în acţiune

Daimon-ul se referă la potenţialităţile fiecărei persoane prin realizarea cărora se ajunge la împlinire. Efortul de a trăi în armonie cu propriul daimon – congruenţa dintre acesta şi viaţa de zi cu zi – duce la experimentarea eudaimoniei.

 

Bunăstarea psihologică

Dacă îţi închipui că eşti în stare să faci diferenţa între BS şi SFV şi ai idee la ce se referă aceste abrevieri (bunăstare subiectivă şi satisfacție faţă de viaţă), pun pariu că ţi-ar plăcea să mă vezi adăugând ceva ce se numeşte BP printre ingredientele discuţiei noastre.

BP se referă la bunăstarea psihologică, fiind modelul ales de profesoara de psihologie Carol Ryff. Nu m-aş fi mirat dacă ar fi folosit cuvântul „psihologic” doar pentru simplul motiv că termenul „subiectiv” a fost utilizat deja … Doamna Ryff a analizat o varietate de abordări ale fericirii, din diferite sub-domenii ale psihologei, şi a ajuns la concluzia că bunăstarea trebuie privită din perspectiva a şase componente. Aceste componente sunt: acceptarea de sine (o evaluare pozitivă a sinelui şi a propriei vieţi), dezvoltarea personală, aflarea unui scop în viaţă, relaţii pozitive cu ceilalţi, abilitate în rezolvarea diferitelor situaţii (capacitatea de a face faţă situaţiilor de viaţă personale şi din ambientul înconjurător) şi autonomie.

Desigur, acest model este cu mult mai cuprinzător decât ceea ce ni se oferă în abordarea hedonistică; însă este el, oare, autentic? Doamna Ryff a făcut numeroase cercetări ce-i oferă un suport empiric modelului său. Şi alţii au făcut cercetări, însă n-au aflat confirmări empirice. Aceştia din urmă au ajuns la concluzia că toate cele şase componente pot fi incluse în doar două dimensiuni, una ţinând de hedonism, iar cealaltă de bunăstarea eudaimonică.

Deşi toate componentele BP rezultă a fi importante, ele par oarecum arbitrare. Dacă unul sau două dintre aceste elemente ar lipsi, ar avea de suferit acest model? Iar dacă ar fi adăugate alte componente, precum armonia interioară, s-ar îmbogăţi?

Bunăstarea psihologică conform modelului doamnei Ryff

Bunăstarea psihologică conform modelului doamnei Ryff

 

Teoria auto-determinării

Un alt model eudaimonic – teoria auto-determinării (TAD) – pus la punct de Rayan şi de Deci, postulează existenţa a trei nevoi fundamentale şi universale (prezente în cadrul diferitor culturi şi epoci). Aceste nutrimente psihologice de căpătâi sunt:

  • Autonomia – nevoia alegerii modului în care să reacţionezi; nevoia de a fi stăpânul propriei vieţi.
  • Competenţa – nevoia de a te simţi în largul tău să faci ceea ce faci.
  • Sociabilitatea – nevoia de a avea relaţii umane, strânse şi sănătoase, coroborate cu respectarea autonomiei şi a competenţei.

TAD susţine că, în cazul în care aceste nevoi sunt satisfăcute, motivaţia şi bunăstarea cresc, iar atunci când sunt limitate, apare un impact negativ la nivelul armoniei personale. Destul de mulţi psihologi sunt de acord că aceste trei nevoi sunt covârşitoare, deşi stima de sine este adeseori menţionată. Rayan şi Deci văd o mare diferenţă între BP şi TAD în aceea că, în modelul lor, autonomia, competenţa şi sociabilitatea nutresc bunăstarea, în timp ce doamna Ryff se foloseşte de aceste concepte pentru a o defini.

 

Alte teorii eudaimonice

Şi conceptul lui Csikszentmihalyi de personalitate autotelică îşi revendică un loc sub umbrela fericirii eudaimonice. Persoanele autotelice sunt acelea ce adeseori se implică în activităţi de dragul activităţilor, experimentând o stare de expansiune. O problemă legată de alocarea acestei stări în spaţiul eudaimoniei este aceea că anumite caracteristici ale expansiunii descrise de Csikszentmihalyi, precum pierderea noţiunii de timp şi depăşirea temporară problemelor personale, par să ţină mai degrabă de bucuria hedonistică decât de strădania eudaimonică.

1_EUDAIMONIC_WELL_BEING

Însă omul din spatele mişcării psihologiei pozitive, Martin Seligman (2002), a introdus – cu scopul de a afla definiţia bunăstării – un model de fericire inedit, cu ajutorul căruia reuşeşte să facă diferenţa între o viaţă plăcută, o viaţă bună şi o viaţă dotată de sens. Viaţa plăcută este dedicată cultivării emoţiilor pozitive şi poate fi asemănată cu bunăstarea hedonistică. Cât priveşte viaţa bună, individul îşi foloseşte forţa de caracter dominantă pentru a obţine gratificări – activităţi ce îi sunt pe plac şi-i induc o stare asemănătoare celei de expansiune. În sfârşit, viaţa dotată de sens implică folosirea propriilor forţe în slujba a ceva ce ne depăşeşte. Dar haideţi să judecăm modelul de mai sus mai în detaliu. Saligman este de părere că, atât interesul faţă de implicare/expansiune, cât şi sensul, pot fi eudaimonice. Cercetarea lui Seligman şi a colegilor săi dovedeşte că, atunci când oamenii se implică în activităţi hedonistice (agrement, odihnă sau divertisment), experimentează o serie de sentimente plăcute şi sunt mai energici, iar încărcătura negativă este mai slabă. De fapt atât timp cât durează asemenea activităţi, ei sunt mai fericiţi decât cei ce se implică în ţeluri eudaimonice. Cu timpul, însă, cei ce duc o viaţă mai eudaimonică (lucrând la dezvoltarea propriilor potenţialităţi şi abilităţi, învăţând …) îşi dau seama că sunt mai împliniţi.

Unii cercetători sunt de părere că bunăstarea eudaimonică poate fi dobândită mai cu spor prin privilegierea unei dezvoltări / evoluţii personale, alţii prin aflarea sensului vieţii. Într-un fel sau altul cu toţii sunt de acord că, în afară de plăcere şi fericire, trebuie să mai fie ceva la mijloc.

1_Unbrella_eudaimonia

 

Hopa … mai e o problemă

Mă întreb dacă v-aţi dat seama că mai există o mică problemă cu bunăstarea eudaimonică. E o bătaie de cap! Bunăstarea eudaimonică nu este doar un  concept-umbrelă pentru acele teorii mai mult sau mai puţin legate între ele, ci este de-a dreptul o cratiţă în care este aruncat tot ceea ce nu intră în categoria „plăcere”.

Dar haideţi să privim cratiţa mai îndeaproape. Unii autori, aşadar, definesc eudaimonia ca fiind o actualizare a potenţialului uman, în timp ce alţii o asociază unor frecvente experienţe de expansiune. Unii s-au folosit de definiţii ce implică realizarea propriei naturi (a adevăratului sine), dezvoltarea personală, sensul, precum şi cele şase componente ale bunăstării psihologice individualizate de doamna Ryff. Seligman defineşte eudaimonia atât din perspectiva expansiunii, cât şi a sensului. Ei bine, e în stare vreo cineva să mă lămurească ce mai e și această bunăstare eudaimonică?

În ciuda tuturor încercărilor de a se face lumină asupra constructului de bunăstare, definiţiile eudaimonice par să complice şi mai mult situaţia. E posibil, aşadar, să ajungem la desăvârșirea propriei naturi şi la o prosperitate personală? Însă, ce te faci dacă propria-ţi natură te împinge spre violenţă? În plus, este dezvoltarea (evoluţia personală) tot una cu sensul (vieţii)? Probabil că doamna Carol Ryff are dreptate atunci când le separă. Sensul poate fi găsit atât prin dezvoltarea personală, cât şi prin slujirea celorlalţi ori prin credinţa în Dumnezeu, ceea ce înseamnă că suntem în faţa a două chestiuni diferite. În altă ordine de idei, sunt relaţiile pozitive importante pentru bunăstarea eudaimonică? Se tot poate, însă acestea par să fie la fel de importante și pentru fericire ori pentru bunăstarea hedonistică.

Ţinând cont de contradictorietatea aceste teorii, dar și de ceea ce reiese din studiile mele, aş spune că, de fapt, la bunăstarea eudaimonică se poate ajunge prin ambele căi – atât prin creşterea/evoluţia personală, cât și prin transcendenţă. Aşa că nu vă lăsați bătuți: până la urmă aceasta ar putea fi soluția cea mai rezonabilă!

 

Creşterea/evoluţia personală

Evoluţia personală merge mână în mână cu imperioasa dorinţă a schimbării – cu nevoia unei mai bune înţelegeri de sine şi a lumii, cu necesitatea creşterii personale – pentru a face mai bine ceea ce faci şi pentru a-ţi spori şansele în diferitele sfere de activitate. Rădăcinile creşterii/evoluţiei personale îşi trag seva din tendinţa actualizatoare, deşi tendinţa, de una singură, nu este îndeajuns. De obicei creşterea este un proces dificil, necesitând depăşirea provocărilor şi a piedicilor, care pot fi externe sau interne.

Dezvoltarea şi schimbările personale nu întotdeauna sunt percepute ca fiind pozitive. Cercetătorii au descoperit că până şi schimbările pozitive pot avea un impact negativ d. p. d. v. subiectiv. De exemplu, dintr-un studiu a reieşit că pacienţii în terapie care au simţit o ameliorare a situaţiei lor s-au dovedit a fi mai înclinaţi spre depresie şi mai puţin capabil în acceptarea de sine, deşi, pe de altă parte, au demonstrat şi o creştere la nivel personal. Asta pentru că orice schimbare este percepută ca o pierdere, deşi de obicei este vorba de pierderea unui element neproductiv ori de-a dreptul nociv. Carl Rogers, unul dintre părinţii psihologiei umaniste, şi-a dat seama că persoanele care merg cu adevărat spre ceea ce poate fi o „viaţa bună” de obicei nu se percep ca fiind persoane fericite/mulţumite. El scrie: „Viaţa bună este un proces, nu o stare a firii”.

Când psihologii încearcă să măsoare evoluţia (personală), de obicei vor să ştie în ce măsură indivizii sunt dispuşi să accepte situaţiile de viaţă ori dacă sunt deschişi să înveţe lucruri noi. Ori, dacă e să fim realişti, e limpede ca lumina zilei că deschiderea faţă de viaţă aduce cu sine nu doar creşterea, ci şi plăcerea, care ţine de bunăstarea hedonistă. În timp deschiderea faţă de învăţătură poate fi un aspect foarte important, este greu de crezut că este îndeajuns pentru prosperitatea umană. Aşadar, cum putem noi şti dacă evoluăm ori ba, adică dacă există o creştere personală?

Ne putem ghida cu ajutorul câtorva indicii ale schimbării, cum ar fi: complexitatea şi diferenţierea (de exemplu, modul în care noi ştim să ne relaţionăm faţă de ceea ce este diferit); organizarea şi capacitatea integrativă (de exemplu, îndemânarea în a pune cap la cap diferite elemente); flexibilitatea; receptivitatea (de exemplu, capacitatea de a individualiza detaliile şi nuanţele); mobilitatea şi dinamismul (de exemplu, curiozitatea, interesul, deschiderea în faţa unor noi situaţii); controlul de sine (de exemplu, capacitatea de a amâna gratificările); viziunea de ansamblu (de exemplu, deschidere mentală), precum şi eficienţa în investirea propriului potenţial şi ale propriilor energii. Niciunul dintre aceste indicii nu este absolut ori suficient, aşa că am putea încerca să vedem dacă măcar o bună parte dintre ele sunt active în noi.

 

Transcendenţa

Transcendenţa reprezintă dăruirea şi angajarea cuiva faţă de ceva ori cineva diferit de sine însuşi; de asemenea, are de-a face cu aflarea sensului vieţii, presupunând o conduită pe măsură. Sensul vieţii, pe de altă parte, implică în mod necesar transcenderea personală (fără anularea de sine) de dragul a ceva mai mare decât noi înşine (poate fi vorba de copii, de o muncă care dă satisfacţii, de comunitate ori de o cale spirituală). Transcendenţa, aşadar, este acea năzuinţă, diferită de viaţa cea de toate zilele, care se întrevede îndărătul unei vieţi obiective sau virtuoase.

Transcendenţa este o cale eudaimonică spre bunăstare, diferită de dezvoltarea personală (deşi, fără îndoială, ambele pot co-exista). De exemplu, o femeie care se dedică trup şi suflet creşterii (nu doar îngrijirii) copiilor ei, probabil că nu va avea prea mult timp să se îngrijească de propria-i persoană.

Mulţi studioşi, printre care Aristotel, Ryff, Seligman, McGregor şi Little etc., vorbesc de transcenderea propriului eu în vederea unui bine mai mare. Sper ca acest termen comun să poată deveni liantul unei mai bune integrări între (diferitele) teorii.

 

O ultimă notă …

Ar mai fi de făcut încă o precizare în legătură cu bunăstarea hedonistică şi cea eudaimonică. Conceptul de „satisfacţie faţă de viaţă” a fost inclus, de către susţinătorii paradigmei eudaimonice, în mod prea tranşant în cadrul orientării hedoniste, însă de fapt e greu de spus dacă lucrurile stau tocmai aşa. Unul poate să fie mulţumit de propria-i viaţă, caracterizată de căutarea fericirii, implicându-se cu succes în această căutare, ORI, dacă cineva alege să trăiască o viaţă orientată mai mult spre eudaimonism, îşi poate urma calea la fel de bine. Demn de reţinut: satisfacţia faţă de viaţă nu este nimic altceva decât o congruenţa între prezent şi situaţia ideală, ambele fiind oglindirea subiectivă a preţuirii pe care persoana o are faţă de viaţă. Aşadar, satisfacţia faţă de viaţă poate fi concepută ca fiind o evaluare independentă şi subiectivă a vieţii prezente pe care cineva o trăieşte, viaţă care poate avea o orientare hedonistică, dar, la fel de bine, poate fi şi eudaimonistă.

de Ilona Boniwell, http://www.positivepsychology.org.uk/
Traducere (cu acordul autoarei): Adrian Măgdici

 

Anunțuri
Comments
One Response to “Conceptul de bunăstare eudaimonistă”
Trackbacks
Check out what others are saying...
  1. […] dorim fericirea. Dar ce e fericirea de fapt? Filozofii şi psihologii au încercat să definească fericirea. Pentru mine, fericirea este o descoperire recentă. Am parcurs un drum lung şi anevoios ca să […]



Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s