Mihai Rotaru, preotul cu chipul mereu zâmbitor


pr_Rotaru_Mihai

„Iar roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credinţa” (Gal 5, 22).

Deşi au trecut 39 de ani de la moartea Pr. Mihai Rotaru, multe persoane îşi amintesc imediat de o caracteristică a acestuia: faptul că era tot timpul cu zâmbetul pe buze, totdeauna vesel şi bine dispus. Ca să înţelegi bine de unde provenea această caracteristică a acestui preot şi frate franciscan trebuie să îi citeşti puţintel viaţa şi să intri în sufletul lui, căci în cazul său nu este vorba de o simplă înclinaţie naturală sau un mod uşuratic de a trata viaţa.

Pr. Mihai s-a născut la 13 februarie în localitatea Corhana. A intrat în Seminarul franciscan din Hălăuceşti iar mai apoi a urmat şi Şcoala de ofiţeri în rezervă din Bacău, participând la Gurahonţ, judeţul Arad, la cel de-al Doilea Război mondial. În toamna anului 1947 a mers la Oradea în ritul oriental, unde, în anul 1948 a fost hirotonit preot împreună cu Pr. Gheorghe Dumitraş de către episcopul Ioan Suciu. După suprimarea Bisericii Greco-Catolice a fost preot de legătură între Nunţiatura Apotolică şi preoţii uniţi, fapt pentru care a şi fost arestat şi condamnat la închisoare pe viaţă. A executat „numai” 14 ani, fiind eliberat prin decretul din 1964. A fost acceptat şi încadrat la eliberare ca paroh la Barticeşti unde, ca urmare a tratamentului inuman din detenţie a şi murit. Este înmormântat în cavoul preoţilor din cimitirul parohial Barticeşti (NT).

După această descriere succintă a vieţii Părintelui Mihai cred că oricine îşi dă bine seama că chipul său plin de bucurie, totdeauna cu zâmbetul pe buze trebuie să aibă în mod necesar un substrat supranatural, căci altfel ar putea spune cineva că un asemenea om este nebun sau inconştient. Această caracteristică a fost prezentă în întreaga viaţă a părintelui, atât în tinereţe cât şi după îndelungile suferinţe îndurate în anii de închisoare, şi până la moarte.

Ne spune Pr. Sociu Anton, care l-a cunoscut foarte bine: părintele Rotaru era tot timpul glumeţ şi bine dispus, îi plăcea să cânte şi odată, la Fărăoani fiind, în faţa Episcopului Anton Durcovici, s-a pus pe cântat şi dansat, bucurându-l astfel foarte mult pe ilustrul oaspete.

Anii de închisoare au devenit pentru el o purificare, o eliberare de cele pământeşti şi ar fi preferat să rămână în temniţă, căci acolo câştiga multe suflete pentru Dumnezeu. Fără iubire şi jertfă, obişnuia să spună părintele, noi nu suntem nimic! Astfel, fiind dus în lanţuri la puşcăria din Jilava, a botezat un ateu care dorea să devină creştin, şi care la scurt timp acesta a şi murit împăcat cu Dumnezeu. Se observă din aceste relatări ale sale că bucuria sa cea mai mare era cea a mântuirii sufletelor. Trecea astfel cu uşurinţă peste condamnarea sa la „temniţă pe viaţă”, iar bucuria sa devenea din ce în ce mai profundă, mai asemănătoare cu cea a sfinţilor din ceruri, a căror bucurie supremă constă în a mijloci pentru noi oamenii.

Un alt episod din temniţă n-il relatează din nou părintele Mihai: „Odată, aveam o mare durere de măsele şi mă plimbam prin celulă ca să mai uit de durere şi cântam încet Ave Maria. „Caraliul” care era de serviciu m-a auzit, m-a scos afară din celulă şi m-a bătut până m-a lăsat aproape mort”. Bun tratament a mai găsit acest om pentru durerea părintelui! Revenindu-şi, părintele nu a găsit un remediu mai bun decât să reia cântecul pe care îl întrerupsese puţin mai înainte.

Orice suferinţă i-ar fi fost provocată, o rezolva imediat prin iertare. Ne relatează Pr. Anton Demeter, alt mare mărturisitor al credinţei, care a stat mult timp în parohia din Barticeşti împreună cu Părintele Mihai: Odată, în timp ce fratele său îl vizitase în spital şi se pregătea să plece, iată că s-a apropiat de patul său de suferinţă unul dintre călăii săi. După ce acesta s-a retras şi fratele s-a apropiat iarăşi de pat, când Părintele Mihai i-a explicat cine era acel vizitator nepoftit, fratele a sărit în sus zicând: De ce nu mi-ai spus? Dar Părintele Mihai a spus zâmbind: „L-am iertat!” L-a iertat zâmbind pe călăul său. L-a iertat pentru că ştia să zâmbească, ştiind că fericiţi sunteţi când vă vor insulta, vă vor persecuta şi, minţind, vor spune împotriva voastră tot răul din cauza mea (Mt 5, 11).

Ar mai fi multe de scris despre acest martor minunat al credinţei noastre, Pr. Mihai Rotaru, despre darul de a citi în conştiinţele oamenilor, despre darul vorbirii, despre setea sa după suflete dar ne oprim aici ajungându-ne pentru moment aceste frânturi din viaţa sa. Zâmbetul său curat şi feciorelnic să ne ajute şi pe noi în lupta vieţii de fiecare zi.

Încheiem cu ultimele sale cuvinte. Pr. Ilie Sociu, cel care l-a asistat în ultimele clipe, după ce i-a administrat Sf. Sacramente l-a întrebat: Ce să-i spun mamei tale? I-a răspuns: „Spuneţi că-i mulţumesc pentru tot ce a făcut pentru mine!… Mulţumim şi noi Părinte Mihai pentru că ai fost un martor fidel al credinţei în Cristos. Suferinţa şi zâmbetul tău continuu în toate adversităţile vieţii Sfinţiei Tale să fie pentru noi imbold şi încurajare în trăirea credinţei noastre pe aceste meleaguri. Mulţumim Părinte….

http://sfintisisfinte.blogspot.ro/

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s